100… 50= MAI MULT! VREAU SĂ SCADĂ CÂT DE MULT POSIBIL!
Număram și număram și progresiv, erau din ce în ce mai puține calorii, adică, mai puține kilograme, mai puțină liniște, mai mult control.
Când aveam 14 ani, am decis că vreau să îmi schimb corpul? Cum? Slăbind. Zis și făcut. A fost nevoie doar de câteva căutări pe google, până când, naivitatea mea a descoperit: “deficitul caloric”. A fost extrem de ușor ca un copil perfecționist să găsească un mijloc prin care să poată controla măcar un aspect din viața sa. Nimeni nu știa ce făceam. Toată lumea mă încuraja. Toată lumea era atentă la mine, iar eu simțeam că în sfârșit sunt frumoasă.
500+130+500+500=1630. Perfect.
Era simplu. Mănânci mai puțin. Ai o aplicație care îți numără caloriile, apoi faci puțină mișcare și, “calories in-calories out”. De mică am fost un copil mai corpolent. În niciun caz peste limita de greutate dorită. Extrem de activă și pasionată de sport. Familia mă atenționa să am grijă la cum arăt, iar colegii, găseau în asta un prilej de a glumi pe seama mea. Mie nu mi se părea un avertisment, și nici o glumă, eu chiar îmi uram corpul.
450+100+450=1030
Când treci printr-un eating disorder, toată viața ta începe să se învârtă în jurul unui lucru de care noi oamenii avem nevoie pentru a trăi, începe să demonizeze sursa principală de energie- caloriile. Mâncarea nu mai este o necesitate, ci o piedică, o piedică spre treapta supremă a perfecțiunii. Simți că doar așa le poți arăta că ești demn, că doar așa îți poți arăta frumusețea. Nu mai mânca dulciuri! Îngrașă! Ți-e poftă de ciocolată? Mănâncă un măr! Ți-e foame? Nu contează, uite ce largi îți
sunt vechii blugi! Astfel, ușor ușor îți neglijezi pacea interioară în favoarea dorinței de control absolut.
300+300=600. mai mult!
Am reușit să slăbesc 20 de kilograme într-un an, ajungând la 15 ani să am 40 de kilograme la 170 cm înălțime și tot nu eram mulțumită. Aici ajunsese familia mea să se îngrijoreze, la fel și prietenii. Nimănui nu i-a păsat când eram stresată pentru un examen important, nimănui nu i-a păsat că am trecut prin bullying, nimănui nu i-a păsat când am pierdut pe cineva drag, însă brusc, toți sunt îngrijorați. Eu încă cer de la mine mai mult. Încă vreau să pot întoarce vieții mele aceeași monedă cu care mă tratează ea.
100+100+100=300 mai mult!
Deja nu îmi mai era niciodată foame. Deja corpul meu acceptase răul pe care i-l făceam. Îmi era frig, stările de leșin erau din ce în ce mai dese, iar stilul meu de viață activ dispăruse, căci îmi era pur și simplu mult prea rău pentru a mă mișca.
100… 50= MAI MULT! VREAU SĂ SCADĂ CÂT DE MULT POSIBIL!
Aici a fost momentul în care am fost dusă cu forța la un medic, la un nutriționist. Eram revoltată. Nu înțelegeam ce e greșit cu mine, ce e greșit acum când în sfârșit sunt aproape perfectă. Pentru că a sesizat ca problema nu este una strict alimentară, am fost trimisă la endocrinolog, unde am primit un ultimatum. Un ultimatum pentru viața mea, mai exact, maxim 2 luni dacă nu fac ceva rapid. Toate organele mele strigau după ajutor, toata lumea striga după ajutor mai puțin eu, până când, mi-am văzut părinții și bunicii plângând.
Totul s-a schimbat când, într-o zi, am decis să port o conversație cu mine. Era mult prea obositor să număr continuu, și mult prea dureros să văd cum persoanele pe care le iubesc suferă. M-am uitat in oglindă cu adevărat pentru prima oară într-un an și m-am speriat. Am început să plâng. Mi-am dat seama cât rău mi-am făcut. Am decis că vreau ajutor.
Ajutorul a fost unul de specialitate: endocrinologi, nutriționiști, psihologi și psihiatri. Urma să fie o muncă de echipa. Eu, părinții mei și toți acești medici. Am intrat la liceu, unde am realizat că prietenia adevărată este una bazată pe iubire sinceră. Am descoperit că viața nu e un rezumat al aparențelor, al fizicului, ci a ce provine din interior. Am reușit să îmi restabilesc sănătatea, în mai puțin de un an.
Am reușit să nu îmi mai pese, să pot să mă bucur de o masă în familie, de o întâlnire la un restaurant, de o cafea extrem de dulce cu prietenii mei și cel mai important, să mă bucur de mine.
Cred că, oricare ar fi motivul pentru care societatea ne presează în a arăta într-un anumit fel, nu cântărește (în absolut nicio măsură), mai mult decât viața, oricât de radical, sau nu, ar suna.
Dacă ai nevoie de ajutor, te rog, nu ezita să îl ceri! Fie că e vorba de persoane dragi sau ajutor de specialitate.
.png)
.png){kind=small}
.png){kind=small}
.png)