Foarte ironic să vorbesc despre odihnă și despre beneficiile unui somn adânc de opt ore la trei dimineața, nu-i așa? Cu atât mai mult că ceasului i-a fost ordonat în urmă cu 300 de minute să sune la șapte. Din nefericire, un test la fizică din mișcarea rectilinie uniformă nu ține cont de agripnia unui singur elev.
Agripnie, insomnie, îngrijorare, anxietate… Numiți-o cum doriți, tot ironic rămâne a o aborda cu mai puțin de 14 400 de secunde înainte de cântatul cocoșilor. Cocoși metaforici, desigur; un simbol al reducerii la tăcere a rebeliunii eșuate împotriva adormirii.
14 399, 14 398, 14 397…
„Adormirea”. Sună înfricoșător de asemănător cu numele unui regim totalitarist. Ce fel de ideologie ar fi, oare, slăvită în cadrul său? De extremă stângă sau de dreaptă? Nu mă pot decide. Deși, dacă stau să mă gândesc, un socialism radical ar putea fi o alegere justificată în mare parte – promovează egalitarismul. Pentru că eu una nu pot scăpa de realitate nici măcar prin vise. Într-o vreme de mult apusă, obișnuiam să asemuiesc 24 de ore cu două capete de frânghie, înnodate. Primul fir de funie juca rolul unei zile oarecare. Cel de-al doilea – o interpretare mai complexă, mai sumbră: liniștea mormântală șoptită de beznă. O beznă de un negru tuș… Parcă ar fi fost un stilou crăpat, la fel de ușor aveai impresia că ți-ai putea mânji degetele cu ea.
Iar nodul în opt, ce servea drept intrigă, se dezlega brusc, de-a dreptul neașteptat, în clipa în care adormeam. Exista o diferență clară între zi și noapte, între somn și nesomn și, mai ales, între realitate și vis: nu erau egale. Acum, însă? Nu mai pot descâlci acel nod; oricât de tare aș încerca, nu reușesc. Pare-se că cele două frânghii s-au împreunat și nu mai vor a se despărți nici în ruptul capului, deoarece fiecare vis devine un coșmar, o oglindă curată lună îndreptată spre…
… Spre tot ce mi-aș dori să uit. Deci cum poate fi vorba despre proprietate privată dacă orice gând pe care îl dețin, până la ultimul, este controlat și manipulat constant de o acțiune într-atât de simplă ca aceea de a închide ochii? Acțiune ce nu este, până la urmă, nimic mai mult decât un reflex într-atât de banal ca acela de a clipi… Subconștientul ar trebui să îmi aparțină în totalitate, ar trebui să fie al meu și numai al meu, ar trebui să îmi permită să mă eliberez de stres, chiar și pentru 10 800, 10 799, 10 798 de secunde, nu să îi așeze dânsului greutate după greutate pe piept, ancorându-l astfel din ce în ce mai adânc în al meu.
Cât mi-ar plăcea să pot visa dragoni și zâne și grifoni! Și iele cântând operă, și strigoi dansând vals… Nu nota cinci scrijelită cu un pix roșu pe terminate pe foaia de test din MRU, MRUV… ABC… DEFG…
Hm, eradicarea oricărei urme a proprietății individuale; socialism cu siguranță. Comunism, ce să mai… Ceea ce înseamnă că pot exclude oficial extrema dreaptă. S-a decis, doamnelor și domnilor: „Adormirea” se supune teoriei lui Marx.
7 200, 7 199, 7 198 de secunde…
Desigur, a visa presupune de fapt, în esență, a dormi dus.
1 800, 1 799, 1 798.
*
Îndrăznesc acum, într-un final, a-mi pune întrebarea mult temută: care este, mai exact, motivul pentru care nu pot să dorm dusă? De ce nu pot visa dragoni și zâne și grifoni, de ce nu pot să îi dau de cap unui simplu nod?
Minunată ar fi fost o singură cauză vinovată pentru lipsa somnului, care a ajuns să fie considerat un compromis pe care suntem nevoiți să îl facem cu noi înșine. Inculpatul cel mai agresiv și inimaginabil de manipulator rămâne, totuși, stresul. Frica de eșec. Frica de a nu fi de ajuns.
Frica de a dezamăgi.
Nu este nici pe departe vorba, însă, numai despre responsabilitate personală; trăim în era digitalizării, într-o perioadă în care avem impresia că putem acumula informații noi până la nesfârșit. Dacă repercusiunile nu sunt imediat observabile, tindem să le considerăm neobservabile chiar și atunci când ele ne dovedesc că au suflu. Credem că la fiecare pas există câte ceva de învățat, de memorat, de aprofundat, când, de fapt, la fiecare pas există o altă și o altă cauză a hipersecreției de cortizol. Hipersecreția de cortizol care duce la hiposecreția de melatonină; stresul cauzează nesomn, parcă am mai auzit asta pe undeva…
Nimic surprinzător. Ei bine, noutatea – sau, mai bine zis, revelația – este că nu totul stă în puterea noastră. E o minciună sfruntată aceea că vina ne aparține în totalitate dacă nu putem îndeplini așteptările himerice pe care, totuși, noi le așezăm pe zgârie-nori. Din câte știu eu, nimeni nu a depășit, la momentul actual, înălțimea de 2,51 metri.
Nu-i așa că este foarte bizar felul în care aripile ce ne ajută să urcăm un zgârie-nori până în vârf dispar chiar atunci când pășim în gol, încrezători că vom coborî în siguranță? Ne învinuim, și pe bună dreptate, că zburăm prea sus, însă vine o vreme în care trebuie să ne întrebăm cine ne-a convins că oamenii au aripi.
Timp de trei ani de zile, în rubrica dedicată mediei la fizică din dreptul numelui meu, a șezut, suit pe un piedestal, numai zecele. Nu nota opt, nu nota nouă; zecele. În urma multor nopți pierdute, am ajuns, totuși, la concluzia că șocul unui cinci este inevitabil și, mai ales, firesc, având în vedere că în gimnaziu mi-a fost indusă – impusă, chiar – iluzia unui talent nemaiîntâlnit la materia ce în liceu mi-a devenit „preferată”. Zecele a căzut de pe abruptul său piedestal, rupându-se în două.
Vă sună cunoscut? Pot afirma cu certitudine că fiecare dintre noi a simpatizat cu cel puțin unul, dacă nu chiar cu doi, cu trei sau cu toți acești rebeli, chitiți pe „Adormire”. După cum am spus, nu este vorba numai despre responsabilitate personală, ceea ce înseamnă, implicit, că nu ține doar de propriile persoane a ne amuți gândurile chinuitoare. Cu toate acestea – și încercați, vă rog, pe cât se poate, să oferiți o șansă următoarei propuneri, aparent neghioabe – telefonul este complet în mâinile noastre. Așa că lăsați-l jos.
Știu, știu; râde ciob de oală spartă. Ciob, căruia încep a i se învârti cuvintele pe ecran la 6:30 dimineața, de oală spartă, care citește aceste cuvinte în absența unei noutăți mai atractive pe Instagram. Priviți-o, însă, astfel: când primim o notificare cum că a postat Dumnezeu știe cine de astă dată ceva, creierul nostru primește, de asemenea, un mesaj – să rămână treaz pentru a putea analiza, în detaliu, postarea respectivă. Cu un prieten insomniac în telefon, eventual.
Prin exemplul dat, urmăresc a evidenția faptul că melatonina eșuează a se secreta dacă noi simțim că avem ceva mai bun de făcut decât a dormi, ceea ce nu va fi adevărat în veci. Nimic, în esență, nu este mai important sau mai urgent ca bunăstarea noastră. Nimic. Nici măcar încă un episod din serialul favorit și, cu siguranță, nu cele mai recente postări de pe rețelele de socializare.
900, 899, 898 de secunde…
Există, bineînțeles, și nopți în care, chiar și în lipsa influenței unui dispozitiv electronic, nu putem închide un ochi. Sfatul meu în acest caz? Pink Floyd. Chiar acum, după ce conchid, albumul „Wish You Were Here” are să se deruleze, în surdină și în buclă, lângă perna mea de piatră. Pare-se a fi singura modalitate de a o înmuia.
Trei secunde, două secunde, o secundă…
Zero. Vocea lui Roger Waters este brusc înlocuită de ceasul deșteptător. Buimăcită, realizez, totuși, rapid că saxofonul din „Shine On You Crazy Diamond” se află la câteva momente depărtare de a mă forța să îngenunchez în fața „Adormirii”.
Și știți ce? Mă las de una singură să cad la pământ. Deoarece, pentru prima dată după o întreagă veșnicie, am reușit să dezleg nodul. Într-o oarecare măsură – am visat că judecam, alături de Felix, Hermesul cafeniu din ipsos al casei lui Costache Giurgiuveanu. Desigur, se poate considera că limba română și fizica aparțin aceleiași realități pe care îmi doream să o uit, însă „Enigma Otiliei” este o zână de-a dreptul splendidă în comparație cu vectorul viteză.
Presupun că totalitarismul se poate transforma, în cele din urmă, în democrație… Declar începutul promițător.